Ne-am saturat sa ni se spuna la TV si la scoala ce avem nevoie!
Material preluat cu acord, de la Andrei Paunescu, unul dintre putinii oameni care simt adevarata realitate cotidiana.
Romani, treziti-va!

Popor de somnoroase păsărele. Clişee vinovate, pentru îndobitocire

 
Clişee vinovate, pentru îndobitocire. Manipularea prin nerelevanţă

• Clişeele de îndobitocire sunt textele sau fragmentele de texte ale unor mari scriitori, care sunt oferite greşit cititorilor de către propagatorii de învăţătură şi cultură, în locul operelor cu adevărat importante ale acelor autori. Ele sunt parte din ticălosul program educaţional-cultural, prezentat poporului sub formă de lucrări-eşantion, presupus reprezentative. Prost alcătuite (tendenţios sau nu) şi eronat extrase din operele marilor noştri autori, aceste selecţii sunt menite a scoate din prim-plan, adică din marea conştiinţă publică a românilor, textele cu adevărat esenţiale (în programa şcolară, în antologii, în bibliografii, în biblioteci, în baze de date), prin punerea în lumină a unor titluri neesenţiale (uneori chiar de mâna a doua), în detrimentul marilor lucrări cu conţinut naţional, social şi politic ale creatorilor români.
Ceea ce li se serveşte atât copiilor care nu ştiu, bătrânilor care încă mai ştiu dar nu mai au putere să se revolte, cât şi maturilor care nu prea mai au timp şi condiţii să caute adevăratele opere reprezentative, sunt adevărate şabloane otrăvite, menite să adoarmă simţurile neamului şi să facă uitate exemplele româneşti de caracter, de conştiinţă, de revoltă, de libertate de gândire ale stâlpilor culturii noastre, care au contribuit la supravieţuirea noastră de până acum. Supravieţuire care îi stupefiază şi îi deranjează pe cei care ne vor şi pământul plin de pâine, şi aurul din adâncuri, şi ieşirea la mare, şi Delta, şi munţii, cu păduri şi privelişti cu tot, şi dealurile, cu roade cu tot, şi capacităţile umane, tocmai bune de remorcat, spre folos neromânesc.
• Cum se pot obţine toate acestea fără ca invadatorii să pună mâna pe armă? Prin determinarea noastră să nu mai punem mâna pe carte.
• Clişeele de îndobitocire, şabloanele otrăvite, destinate marii amorţiri naţionale, nu apar din senin, ca ploaia sau ca alizeul, din nimic şi pentru nimic. Ele se pun în operă prin acţiunea unor oameni şi instituţii de pe la noi, care, fiind măcar cu eticheta şi cu adresa în România, ascund interesul străin. Marile cauze ale acestei realităţi grave sunt, aşadar, două: 1) interesul străin şi 2) participarea alor noştri.
Despre străini, nu avem nimic de spus decât că este natural ca ei să încerce să-şi urmărească interesele şi să caute fisuri, pe unde să ne şubrezească. Inventivitatea şi perfidia inamicilor noştri nu trebuie să ne mire. Fiecare popor încearcă să câştige spaţiu vital, la propriu sau la figurat (care, finalmente, tot spaţiu vital la propriu ajunge).
Despre ai noştri, care le dau o mână sau un cap (prost sau vândut) de ajutor străinilor trebuie să vorbim. Ei participă la această monstruozitate, în două feluri, după chipul, mintea şi asemănarea lor: a) cei care o fac conştient şi b) cei care o fac fără să aibă habar de consecinţe.
a) Cei care o fac conştient, cu tendinţă, sunt încărcaţi de o mare vinovăţie, pentru că, la temeiul acţiunii lor, stau trădarea şi vânzarea de neam, de ţară, de morală şi de cultură naţională, laşitatea, oportunismul, lăcomia, carierismul, dorinţa de parvenire, impostura, teama de a nu supăra străinii (capcana falsului europenism, a fetişizării Occidentului, este o variantă reşapată a ceea ce a fost în perioada comunistă teama de ruşi, concretizată în deturnarea drumului nostru, către utopii politice şi sociale, care a durat o jumătate de secol XX).
b) Cei care o fac fără să aibă habar de consecinţe se lasă remorcaţi la aceste scopuri sinistre, din slăbiciune, din lipsuri de cele mai multe ori personale: incultură, superficialitate, spirit semidoct, prostie, incompetenţă, lene, comoditate, incapacitatea de a gândi cu propriul cap, alături de prejudecăţile moştenite în perpetuarea unor percepţii stereotipe şi fragmentare, în legătură cu opera şi imaginea clasicilor noştri. Mai acţionează pe acest palier şi deznădejdea celor ce ar putea să îi înveţe pe alţii cum să se apere de pericole, dar mizeria vieţii cotidiene le afectează speranţa că mai contează ce se întâmplă cu generaţiile de mâine.
            Ţinta celor care decupează aceste şabloane ale îndobitocirii este multiplă. Pe tabloul unde se pot marca puncte antiromâneşti figurează obiective clare ale celor ce nu ne iubesc: dezrădăcinarea noastră, înstrăinarea în propria ţară, dezvoltarea sentimentului că patriotismul şi naţionalismul sunt realităţi negative sau neimportante, cuminţirea mulţimilor dezorientate, prin demitizarea pilonilor culturii şi istoriei.
            Astfel, ni se servesc ostentativ portrete mediocre şi lucrări cuminţi ale poeţilor, ca să rămână ascunse textele zguduitoare ale publiciştilor-eseiştilor-filosofilor-ideologilor cu acelaşi nume. Cunoscându-se apetitul maselor pentru operele scurte şi uşor de înţeles de către oricine, se oferă poporului textuleţe care sunt pe cât de uşor de memorat, pe atât de denaturante. Ajungem să credem că ştim totul despre Eminescu, Goga, Arghezi, Blaga, fără a le mai citi opera, care cuprinde mult mai mult decât versurile din manualele şcolare. Ajungem să ne plictisim doar când auzim aceste nume, care nu ni se mai par ale unor oameni de geniu, ci ale unor „poheţi”, despre care ni se tooot spun lucruri banale, de când ne ştim: patrie, istorie, natură… Şi asta pentru că nu se inoculează, de timpuriu, în sufletul şi creierul maselor, interesul pentru opera lor extraordinară complementară, de mari ziarişti, publicişti, eseişti, filosofi, ideologi, înrâuritori culturali. Cunoaşterea operei lor întregi sau a fragmentelor cu adevărat reprezentative, lăsarea la îndemâna oamenilor simpli-cititori a lucrărilor fundamentale, ar fi periculoasă, pentru că astfel de oameni şi cărţi trezesc minţile, conştiinţele, adică fac din poporul-masă inertă o mulţime de indivizi analitici, educaţi, cu criterii, cu exemple de caracter şi de sacrificiu pentru idei, idealuri, cauze, scopuri nobile, pe care am şti că românii le-au atins, le-au câştigat, nu doar le-au ratat sau batjocorit.


Percepţia despre mari nume ale culturii noastre se toceşte prin propagarea la scară populară doar a textelor neesenţiale.

Mihai Eminescu nu ar trebui lăsat pradă imaginii pe care ne-o facem, citind, de mici, doar „Somnoroase păsărele”. Patriotismul din „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” e real, dar nu se compară cu vigoarea din „Doina” („De la Nistru pân-la Tisa…”). Meditaţia din „Codrule, codruţule” e accesibilă oricui, dar „Oda – în metru antic” („Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”) mută cu adevărat problema existenţială la nivel universal. Octavian Goga scrie frumos versuri despre „Noi”, despre „Dăscăliţă”, „Dascăl” şi „Plugari”, dar articole ale „naţionalismului dezrobitor” ca „Rostul scriitorilor”, „Cultul tinereţii”, „Monumentul lui Eminescu”, „Părintele Lucaciu”, „Avram Iancu” din cartea „Mustul care fierbe” sunt inegalabile şi conţin însutit sevă naţională fără moarte, cu mai mult tăiş, cu mai multă forţă de convingere.

Ziaristica, eseistica lui Eminescu, Goga, Caragiale, Călinescu, Blaga şi, mai ales, Mircea Eliade (în volumul „România în eternitate. Profetism românesc”) este, probabil, cea mai interesantă parte a operei acestor coloşi, mai presus de poezii, de proze mai mult sau mai puţin fantastice, de teatru, pentru că paginile sunt  tăioase, ca o radiografie aspră dar adevărată a noastră, care ne provoacă revoltă, apoi gândire, neîmpăcare, speranţă şi căutarea de soluţii.

Sunt frumoase jocurile de cuvinte sau de idei ale lui Tudor Arghezi, din „Zdreanţă cel cu ochii de faianţă” sau din „Cântec de adormit Mitzura”, dar sabia verbului arghezian taie cu adevărat româneşte, în pamflete, în publicistică, în cărţi ca „Manual de morală practică”.

Lucian Blaga este un poet excepţional, dar anvergura sa nu se poate cuprinde doar din „Poemele luminii”, ci şi din eseistica sa filosofică, prezentă, mai mult ca oriunde, în „Trilogia culturii”, în articolul „Apriorism românesc” din cartea „Spaţiul mioritic”.

George Călinescu este mare ca istoric literar, este excelent ca romancier în „Enigma Otiliei” sau „Bietul Ioanide”, dar cine îi citeşte publicistica (de exemplu, volumul „Cultură şi naţiune”), descoperă un titan al logicii şi al obsesiei pentru construcţia de cultură şi civilizaţie românească.

Până şi opera lui George Bacovia, puţină ca întindere, ne este dată în lumina ei periferică. Poezii ca „Plumb”, „Lacustră” sunt vârfuri ale simbolismului românesc neutral, dar tragedia noastră naţională se poate citi în poemul de numai opt versuri, „Cu voi” (Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător, / În ţara asta plină de humor, / Mai bine singuratic şi uitat. // O, genii întristate care mor / În cerc barbar şi fără sentiment, / Prin asta eşti celebră-n Orient, / O, ţară tristă, plină de humor…”)

Marele gânditor Constantin Noica ar trebui introdus în toate manualele şi programele şcolare, la orice nivel de vârstă, cu lucrări ca „Pagini despre sufletul românesc”, „Jurnal filosofic”, „Despre lăutărism”. De la o bază filosofică naţională solidă, poate începe construcţia oricărui monument de filosofie universală.

Fănuş Neagu este fermecător în prozele sale, în care metafora pare că îneacă interesant acţiunea, dar, citindu-i articolele, adunate în cartea „Punţi prăbuşite”, descoperim o conştiinţă analitică şi un pamfletar al concretului care ne-a fost ascuns, deşi a trăit lângă noi până acum câţiva ani.

În ce-l priveşte pe Adrian Păunescu, el a avut şansa unei energii uriaşe, care s-a transformat în forţa de a-şi construi singur punţile către public, prin publicaţiile sale, prin Cenaclul Flacăra, prin emisiunile de radio şi televiziune, prin activitatea de profesor universitar şi de parlamentar, prin care şi-a oferit, zi de zi, timp de decenii, până în ultima clipă a vieţii, opera poetică, opera civică, opera politică, opera publicistică şi opera de înrâuritor cultural. Dacă soarta nu i-a dat o goarnă prin care să-şi strige mesajul, şi-a construit-o singur, astfel că poporul îl cunoaşte direct, fără distorsiunile la care intermediarii sunt maeştri.

Desigur, operele poetice, ficţiunea, lucrările ştiinţifice ale tuturor acestor autori şi ale multor altora, pe care nu avem spaţiul să-i cuprindem aici, sunt interesante, unele extraordinare, dar poezia, literatura nu trebuie puse în opoziţie, ci în complementaritate cu publicistica marilor adevăruri şi a marilor probleme. Arta pură, poezia nu trebuie să substituie, ci să însoţească opera civică a geniilor noastre. Altfel, va trebui să admitem că substituirea aceasta devine o vină de neiertat, pentru cei care fac selecţiile pentru popor şi le transformă în clişee vinovate, în şabloane ale otrăvirii, imposturii, diletantismului şi îndobitocirii.

Să nu fim înţeleşi greşit. Nu avem nimic cu texte ca „Somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună… Totu-i vis şi armonie, noapte bună”, „Ce-ţi doresc euţie, dulce Românie…”, „Codrule, codruţule, ce mai faci, drăguţule?”, „La noi sunt codri verzi de brad şi câmpuri de mătasă…”, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii… ” şi altele. Ele sunt sau pot fi frumoase, sensibile, curate, cinstite, impresionante, semne de real talent sau de măiestrie scriitoricească. Noi doar atragem atenţia asupra faptului că sunt alte texte ale aceloraşi autori, mai semnificative pentru noi, ca români şi ca oameni de conştiinţă. Şi pe acelea ar trebui să le căutăm, să le citim, să le învăţăm, să le dăm (cum spunea Lucian Blaga) celor de după noi, ca o „moştenire de îndemnuri”.

      Popor de somnoroase păsărele

Popor de somnoroase păsărele,
Ascultă-aici aceste vorbe grele,
Priveşte de la Tisa pân-la Nistru
Şi vezi cum te-au furat în chip sinistru.

Cine?

Nesimţit parvenit, ipocrit cumplit,
Delator turnător, impostor trădător.

Caşcaval ilegal, acefal trivial,
Criminal penal, animal imoral.

Ticălos odios, puturos duşmănos,
Măgar vulgar, totalitar avar.

Negoţ de hoţ, chiloţi cu moţ,
Repetent obedient şi prost anost.

Xenofob microb, incult ocult,
Limbut vândut, mizerabil incurabil.

Prefăcut prost-crescut, decăzut barbut,
Mitocan bădăran, şobolan golan.

Ignorant arogant, figurant aberant,
Sicofant diletant, enervant intrigant.

Birocrat nespălat, îngălat condamnat,
Analfabet dat cu glet, schelet-proxenet.

Oportunist extremist, fripturist de şist,
Derbedeu lacheu, fariseu cu tupeu.

Streptococ pe stoc, dobitoc la troc,
Interlop cu scop, boarfă marfă.

Penibil oribil, hrăpăreţ coteţ,
Ucigaş borfaş, trufaş prea laş.

Bacil umil, imbecil debil,
Demagog ideolog, drog… Epilog.

Ne dau din Eminescu doar acele
Lucrări cu somnoroase păsărele,
El la duşmani nu le oferă florile,
Ci numai ciori şi-apoi spânzurătorile.

Poetul e mai mult ca un ministru
În ţara de la Tisa pân-la Nistru,
Ce-ar fi, prieteni, să ne cadă fisa
Că ţara-i de la Nistru pân-la Tisa?

Citiţi din Eminescu Doina, Oda
Şi publicistul care-a fost să fie,
Acolo este geniul, nu e moda,
Şi nu numai în Ce-ţi doresc eu ţie…

În Teatrul său, I.L.Caragiale
E mare, dar aş da şi astăzi bani
Să i se tipărească-n manuale
Poemul cu Farsori şi Gogomani.

În Mustul care fierbe este Goga
Un patriot de geniu până-n oase,
Din publicistică să-i facem toga,
Şi nu din fluturi, câmpuri de mătase.

Adevăratul Mircea Eliade
Nu stă în ficţiuni, ca miezu-n pâine,
Ci-n România în eternitate
Din Profetismul românesc, de mâine.

Arghezi nu a scris, să-şi ţină gura,
Strivit în cărticele desuete,
În Zdreanţă,-n Cântec de-adormit Mitzura
E geniu în Bilete şi-n Pamflete.

Adevăratul Blaga dă de veste
Că e poet, dar e şi creier mitic,
Corola de minuni  reală-i este
În Trilogii, în Spaţiul mioritic.

Bacovia, total, e cel din Stanţe,
Mai mult ca-n Plumb, în versuri ce nu mor,
Căci Dumnezeu i-a dat să scrie-aceste rânduri,
În ţara tristă, plină de humor!

Să învăţăm din clasici texte grele,
Altfel, doar vrăbii proaste vom rămâne,
Că-n lupte, dacă suntem păsărele,
Degeaba-i imn Deşteaptă-te, române!

                  Andrei Păunescu, iulie-septembrie 2014

Related Post